Partea a IV-a

Andrei ZARAFIU, Asistent universitar, Consideraţii privind durata arestării preventive a inculpatului
În lumina sistemului constituţional actual, instrucţia penală se circumscrie uneia din situaţiile ce pot impune, în mod legal, excepţional şi nediscriminatoriu, res¬trângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.

Desfăşurarea instrucţiei penale permite şi luarea unei măsuri severe, cu un con¬ţinut excesiv – arestarea preventivă.

Am încercat prin acest articol să punctez câteva aspecte importante, referitoare la modul în care legiuitorul român a transpus la nivel naţional cerinţele art. 5 alin. (3) din Convenţie, potrivit căruia, detenţia provizorie a unui acuzat nu poate fi menţi¬nută dincolo de limitele ei rezonabile.

Am avut în vedere maniera de instituire, în mod aprioric, a unei durate maxime pentru care măsura constrângătoare, în esenţa ei temporală, poate fiinţa, atât în ceea ce priveşte forma comună, obişnuită – arestarea preventivă a inculpatului, cât şi în ceea ce priveşte forma specială, caracteristică unuia din instrumentele prin¬cipale de cooperare judiciară internaţională în materie penală – arestarea pro¬vizorie în vederea extrădării.

De asemenea, am punctat rolul pe care Curtea Constituţională, într-o perioadă marcată de convulsii legislative şi înainte ca Înalta Curte să-şi asume poziţia actuală în uniformizarea practicii judiciare prin deciziile pronunţate în recursuri în interesul legii, l-a avut în interpretarea unitară a limitelor în care libertatea individuală poate fi afectată.

Din numeroasele decizii pronunţate în această materie, le-am analizat pe cele care, datorită caracterului lor general şi cu valoare de precedent, au generat dez¬bateri doctrinare consistente şi au prefigurat modificările actuale intervenite pe plan legislativ.

« înapoi